sâmbătă, 18 aprilie 2020

RECTIFICĂRI ALGORITMICE


Soarele s-a topit şi curge, aur transparent,peste ziua încinsă ca o plită. Îşi aruncă privirea îmbrobonată de vipia din jur, rămânâd parcă atârnat de cerul violet şi fără o leţcaie de nor. Dezamăgiţi că n-au găsit nici în cer umbra salvatoare, ochii reveniră la paşii zeflemitori şi plutitori din faţă. Pe deasupra cărării din lanul de grâu: aur pierdut în verde coclit. Rochia uşoară şi transparentă se lipea la fiecare mişcare de trupul bolovănos al fetei. Picioare sănătoase de ţărancă şcolită în târgul Ieşilor. -Dio, mai trăieşti ori ţi-a luat căldura piuitul? Vocea ironică a Lizei, în loc să-l trezească din canicula anesteziantă, dimpotrivă, îi spori doza de visare. Privirea ar fi înghiţit-o pe fată, bucăţică, Doamne, cu bucăţică! Liza plutea legănat deasupra lanului de grâu , fără să-şi dea seama ce navetă senzuală făcea în capul tânărului. Şoldurile fete îi lichefiau parcă mintea. Grăbi paşii. Şi vru să deschidă gura... Brusc, cerul se prăbuşeşte peste cei doi tineri, încleştaţi, învărtindu-se la nesfârşit, în grâul înalt şi pufos, ce se căscase dintrodată: prăpastie în verde! Dio nu ştie ce s-a întâmplat! Aude râsul fierbinte al fetei. Îi simte carnea imaterială şi rotundă . Ultima rotire i-a despărţit iar: au ajuns în iarba verde şi grasă din vale. Fata a rămas mai sus, pe-un dâmb pleşuv: cu picoarele desfăcute şi cu rochia agăţată de-un firicel de nor. Nu are nimic pe dedesubt: cer întredeschis, îngeraş la orizont! 

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (9)

CÂND SE CONJUGĂ VERBUL A IUBI (2)


             -Dio, mai am puţin şi e gata. Băiatul părea că n-o aude. Privea vădit emoţionat în fizica lui. Imediat Florica se ridică în picioare.
-Poftim! Dio vru să-şi ia foarfecele, fata însă ridică braţul mai sus. Băiatul îşi dădu seama că nu a stat aproape o oră doar din cauza obiectului cu pricina, şi observând sânii obraznici se dumiri. Aşa că făcu un pas spre...trecut! Florica-şi întoarse spatele, pregătindu-se parcă de start. Mâinile lui Dio , oarbe, alergau pe spirala celor doi sâni. Brusc, întorcându-se, buzele fetei întâlniră gura de foc a lui Dio.
    Casa începu să ardă pârâind din toate încheieturile! Fiecare sărut isca o nouă flacără! Geamurile se lichefiau unul câte unul. Deşi totul era în flăcări, nu se simţea nicio ţâră de fum.
    Cei doi dansau ca o coloană nesfârşită de foc : se auzea doar muzica celor două inimi. Ruguri muzicale! Cei doi însetaţi îşi potolesc setea sorbindu-se unul pe celălalt.Vrând-nevrând se împiedicară de pat: părea o fântâna gata să-i înhaţe cu răcoarea-i ispititoare!
-E cineva acasă! Întunericul de-afară, vorbitor, aduse parcă o pală de fum!
-Da, eu-îngăimă fata vorbe arse de emoţie!
        Sânii fetei luminau încăperea devenită dintrodată cub de gheaţă...
Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (23)

DIN JURNALUL LUI DIO


    28 iunie 1972.Mai sunt două zile până când voi pleca în tabăra de pionieri Amara. Aceste două zile vor trece ca două veacuri. Le aştept "plecarea" cu nerăbdare şi înfrigurare.
   29 iunie. Astăzi trebuia să merg la circumscripţia sanitară din Aluneni pentru a primi fişa pentru plecarea în tabără. Dar datorită ploii din noaptea precedentă (plouă şi-acum!)  , bănuiesc că autobuzul nu va veni.
   30 iunie. Împreună cu Tomiţă, partenerul meu în "voyage"-ul Amara , ne-am deplasat în Aluneni , din cauză de fişă medicală. Ne-au mai supus unui control medical amănunţit! Fişele noastre urmând să le ridice un tov.profesor, ce le va înmâna la rândul lui profesorului Lăcătuşu Ioan.
   1 iulie. La ora 8 am plecat la autobuz. Acesta s-a făcut aşteptat încă o jumătate de oră.  Iar distanţa dintre satul nostru, Principele Mihai şi Botoşani mi s-a părut astronomică. Însă mă înşelam amarnic: infinitul abia urma să-l străbatem!
   Am ajuns la Botoşani în jurul orei 10 şi 30. De la autogară am plecat spre Palatul Pionierilor, împreună cu tov.profesor Lăcătuşu. Înainte de-a ajunge la Palatul cu pricina, ne-am aruncat privirile şi la afişele cinematografului "Luceafărul".
    Am fost îndrumaţi către internatul Liceului "A.T.Laurian". Cu Tomiţă şi Ionel, un băiat din Jijia, am fost cazaţi în dormitorul nr.6. Aici se mai aflau şi alţi elevi care aveau aceeaşi destinaţie.
   Am aflat că ne vom lua zborul c-un tren de seară. După o nouă vizită medicală, Tomiţă era cât pe ce să fie trimis acasă: avea o mână în ghips!
  Tovi "experţi" ne-au chestionat de ce nu am lut un alt copil cu mâinile normale? De parcă Tomiţă le-ar fi avut anormale! Doamne ce ţi-ar mai fi şi cu oamenii ăştia mari şi experţi!

Costel Zăgan, Deşertul de catifea (13)

 

sâmbătă, 22 februarie 2020

ROMÂN DE OCAZIE

Domnilor încă un pic
și poate chiar mă ridic 
și dă Domnul Sfântul
să vă mișc cu gândul

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

marți, 4 februarie 2020

Despre Înger, Demon și ”Dumnezei”

(NE)SEMNIFICATIV

Ștefan-Bogdan Roman, ÎNGER, DEMON ȘI ”DUMNEZEI”

  Covor de frunze moarte

Covor de frunze moarte
Strivesc sub talpa mea;
Și gându mi-i la tine,
La toamna ce e grea...

Mirosul de castani
Adoarme simțul meu
...Și vântu trece, greu,
Acum!- prin gândul meu...

O carte excelentă, ca formă. Despre conținut n-am cuvinte. Pe moment. Ia s-o iau la bani mărunți, totuși!
Prin urmare, se ia un licențiat al Facultății de Electronică și Telecomunicații a Universității Tehnice ”Gh. Asachi”din Iași și se constată că ar fi comis a treia (deja!!!) carte de ”poezie”!!!
După :

* Eu, tu și restul...(2015) 

* Trandafirul meu albastru (2016).

... Titluri chiar incitante, după formă, cum am precizat anterior.

Și-am găsit, spre norocul meu de cititor, și cel mai frumos vers al tuturor timpurilor:

DUMNEZEU ESTE IUBIRE!

Îndiscutabil, este adevărul suprem...din Biblie!

Prin urmare, conținutul acoperă perfect forma.

În schimb, toate, dar absolut toate celelalte versificații, stângăcii cu duiumul, l-au lăsat pe cititorul COSTEL ZĂGAN...RECE, FOARTE RECE.

Păcat, de nenumărate ori, păcat - de forma excelentă.

În rest, nimic.
Doar o carte care trece: greu, foarte greu!

Lector Honoris Pausa,

Costel Zăgan



Despre Ceasul ofrandei

KRITIKE
Motto: "...Şi l-au numit Anonimus."(Costel Zăgan)
Anca-Diana Babei, CEASUL OFRANDEI, 2002
   Dacă Noe se apucă de scris, normal, potopul se amână din criză de timp.
Iar cuvintele vin, şi vin, şi vin asemenea unui ocean lăsat să circule liber, dintr-o pagină în alta! Şi poemele se adună, picătură cu picătură, până la epuizarea spaţiului, voiam să zic, a cărţii!
Oare rămâne ceva din:
Perfectul simplu
Perfectul compus
mai mult ca Perfectul
Stau cu mâinile arse
şi râd.
Să nu ne grăbim, totuşi cu etichetarea!
După colţ,
un câine mov
prinde rădăcini în asfalt.
Bineînţeles, cititorul se poate întreba:
Ce culoare are lătratul unui câine mov?
Replica, banalizată de atâtea insomnii, e gata să înşfece pe toată lumea:
Noaptea, şi câinii şi pisicile au aceeaşi culoare. Cine nu mă crede, să deschidă fereastra şi să viseze altceva. În proză, de pildă.
Oricum, e târziu şi pentru plus şi pentru minus.
În carnea mea aleargă lupii.
Urletul lor îmi întoarce pagina. Urmează altă noapte albă.
Însă la modurile nepersonale,
Nu
ne mai putem legăna
în scrâciobe de verbe.
Şi-atunci?
Fără nume (deocamdată?), poeta creşte repede..
Iar vara ne desface trupurile în doi.
Uneori, însă, cuvintele nu mai spun nimic. Doar există. Ca nişte obiecte inerte. Nici măcar deranjante.
Nimeni nu tuşeşte despre nimeni.
Cineva a iubit un copac
Şi s-a aruncat în prăpastie.
Altceva?
Urşi şi computere.
Mulţimea paşilor inundă focul.
şi
săruturile se zidesc în castelul cu turn.
Eu rămân mereu cu o singură aripă.
Despre gri îmi urlă în
sânge cuvântul.
Nu se plăteşte bilet de ieşire din poemotecă!
(Am tăcut de două ori în aceeaşi carte. C.Z)
Evadez dintre paranteze:
a răsărit soarele lehamitei:
Caut umbrela altui poem.
Hai să ne iubim pe aleile unui cerc.
Sensul giratoriu al creaţiei. Al poeziei? Al poetului? Al cititorului?
Toţi şi toate.
Nimeni şi nimic.
Costel Zăgan

Despre Cartea de la Upsala

2.  AMERICA DE-ACASĂ

      Despre CARTEA DE LA UPPSALA, romanul american al unui scriitor botoșănean, Gellu Dorian, citesc de peste toți și peste toate. .

      Citez:

             ”Gellu Dorian a reușit să ajungă la un nivel al scriiturii ce îl face demn de invidiat de oricare alt prozator al momentului.”, scrie, de pildă, Constantin Dram.

   Drept să vă spun eu nu-l prea invidiez pe acest prozator al momentului. Din cel puțin două pricini:

   * nu sunt invidios din (ne)fire, una la mână și,

   * a doua, nu mă simt deloc prozator al momentului.

   Și cu toate că am citit acest roman, dintr-o suflare, și mi s-a părut dens, ideatic vorbind și, de asemenea, plin de acțiuni și personaje, mai mult sau mai puțin literare, ori politice, tema sa fiind alienarea românească postrevoluționară, n-aș putea să-l compar cu niciun alt roman românesc al momentului.

   Însă, recunosc, cu mâna pe stilou:

   Nu am fost nici în Arcadia, nici în America!!!

   Cât despre vecini, alde Basarabia sau Rusia, le văd în fiecare dimineață, peste gard.

           A scris, al dumneavoastră, același,

           Lector Honoris Pausa,

supranumit:

                   Costel Zăgan

    

Despre DEȘERTUL DE CATIFEA

Costel Zăgan

Kritike

Motto: Citește, altfel n-ai cum să nu știi!
  1. Un roman rabatabil
    Despre DEȘERTUL DE CATIFEA, romanul cibernetic al lui Costel Zăgan, s-a scris mult și pe vremea când nici nu exista.
   După ce-a fost publicat, nu s-a mai scris deloc.
   Și după cum deja bănuiți, singura librărie unde au mai fost zărite niște exemplare, a fost invadată de o mulțime de cititori și cititoare.
   O mulțime vidă, ce mai!
Toți, dar absolut toți , ieșind cu 2-3 exemplare din DEȘERT…, în mână.
Bucuria autorului strălucind pe fețele tuturor.
   Doamne, ăsta-i raiul!
P.S. Și de-atunci, conturile bancare ale autorului au început să se umfle de multe, foarte multe zerouri!
Lector Honoris Pausa,
Costel Zăgan
Sursa foto: 4.bp.blogspot.com

 Muzica n-are nevoie de cuvinte, cuvintele însă au nevoie de muzică. Costel Zăgan