By Costel Zăgan on 14 Jan 2014
Soarele s-a topit şi curge, aur transparent,peste ziua încinsă ca o plită. Îşi aruncă privirea îmbrobonată de vipia din jur, rămânâd parcă atârnat de cerul violet şi fără o leţcaie de nor. Dezamăgiţi că n-au găsit nici în cer umbra salvatoare, ochii reveniră la paşii zeflemitori şi plutitori din faţă. Pe deasupra cărării din lanul de grâu: aur pierdut în verde coclit. Rochia uşoară şi transparentă se lipea la fiecare mişcare de trupul bolovănos al fetei. Picioare sănătoase de ţărancă şcolită în târgul Ieşilor. -Dio, mai trăieşti ori ţi-a luat căldura piuitul? Vocea ironică a Lizei, în loc să-l trezească din canicula anesteziantă, dimpotrivă, îi spori doza de visare. Privirea ar fi înghiţit-o pe fată, bucăţică, Doamne, cu bucăţică! Liza plutea legănat deasupra lanului de grâu , fără să-şi dea seama ce navetă senzuală făcea în capul tânărului. Şoldurile fete îi lichefiau parcă mintea. Grăbi paşii. Şi vru să deschidă gura... Brusc, cerul se prăbuşeşte peste cei doi tineri, încleştaţi, învărtindu-se la nesfârşit, în grâul înalt şi pufos, ce se căscase dintrodată: prăpastie în verde! Dio nu ştie ce s-a întâmplat! Aude râsul fierbinte al fetei. Îi simte carnea imaterială şi rotundă . Ultima rotire i-a despărţit iar: au ajuns în iarba verde şi grasă din vale. Fata a rămas mai sus, pe-un dâmb pleşuv: cu picoarele desfăcute şi cu rochia agăţată de-un firicel de nor. Nu are nimic pe dedesubt: cer întredeschis, îngeraş la orizont!
Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (9)
.jpg)