RECTIFICĂRI ALGORITMICE

By Costel Zăgan on 14 Jan 2014

Soarele s-a topit şi curge, aur transparent,peste ziua încinsă ca o plită. Îşi aruncă privirea îmbrobonată de vipia din jur, rămânâd parcă atârnat de cerul violet şi fără o leţcaie de nor. Dezamăgiţi că n-au găsit nici în cer umbra salvatoare, ochii reveniră la paşii zeflemitori şi plutitori din faţă. Pe deasupra cărării din lanul de grâu: aur pierdut în verde coclit. Rochia uşoară şi transparentă se lipea la fiecare mişcare de trupul bolovănos al fetei. Picioare sănătoase de ţărancă şcolită în târgul Ieşilor. -Dio, mai trăieşti ori ţi-a luat căldura piuitul? Vocea ironică a Lizei, în loc să-l trezească din canicula anesteziantă, dimpotrivă, îi spori doza de visare. Privirea ar fi înghiţit-o pe fată, bucăţică, Doamne, cu bucăţică! Liza plutea legănat deasupra lanului de grâu , fără să-şi dea seama ce navetă senzuală făcea în capul tânărului. Şoldurile fete îi lichefiau parcă mintea. Grăbi paşii. Şi vru să deschidă gura... Brusc, cerul se prăbuşeşte peste cei doi tineri, încleştaţi, învărtindu-se la nesfârşit, în grâul înalt şi pufos, ce se căscase dintrodată: prăpastie în verde! Dio nu ştie ce s-a întâmplat! Aude râsul fierbinte al fetei. Îi simte carnea imaterială şi rotundă . Ultima rotire i-a despărţit iar: au ajuns în iarba verde şi grasă din vale. Fata a rămas mai sus, pe-un dâmb pleşuv: cu picoarele desfăcute şi cu rochia agăţată de-un firicel de nor. Nu are nimic pe dedesubt: cer întredeschis, îngeraş la orizont! 

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (9)

Atelier

CÂND SE CONJUGĂ VERBUL A IUBI (2)

By Costel Zăgan on 02 Aug 2014

             -Dio, mai am puţin şi e gata. Băiatul părea că n-o aude. Privea vădit emoţionat în fizica lui. Imediat Florica se ridică în picioare.
-Poftim! Dio vru să-şi ia foarfecele, fata însă ridică braţul mai sus. Băiatul îşi dădu seama că nu a stat aproape o oră doar din cauza obiectului cu pricina, şi observând sânii obraznici se dumiri. Aşa că făcu un pas spre...trecut! Florica-şi întoarse spatele, pregătindu-se parcă de start. Mâinile lui Dio , oarbe, alergau pe spirala celor doi sâni. Brusc, întorcându-se, buzele fetei întâlniră gura de foc a lui Dio.
    Casa începu să ardă pârâind din toate încheieturile! Fiecare sărut isca o nouă flacără! Geamurile se lichefiau unul câte unul. Deşi totul era în flăcări, nu se simţea nicio ţâră de fum.
    Cei doi dansau ca o coloană nesfârşită de foc : se auzea doar muzica celor două inimi. Ruguri muzicale! Cei doi însetaţi îşi potolesc setea sorbindu-se unul pe celălalt.Vrând-nevrând se împiedicară de pat: părea o fântâna gata să-i înhaţe cu răcoarea-i ispititoare!
-E cineva acasă! Întunericul de-afară, vorbitor, aduse parcă o pală de fum!
-Da, eu-îngăimă fata vorbe arse de emoţie!
        Sânii fetei luminau încăperea devenită dintrodată cub de gheaţă...
Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (23)