Lecturi perpendiculare: Nicolae Ionel, Rugăciune
UN PSALM INFINIT
(Nicolae Ionel, RUGĂCIUNE)
Când se întoarce asupra fiinţei sale celei mai intime, poezia seamănă tot mai mult cu o rugăciune. Poetul nădăjduind în poezie, Dumnezeul său interior:
„şi-ntr-o lumină noi toţi ne aprindem
şi-unim şi vedem,
ne facem lumină şi-Ţi suntem lumină,
fără începuturi şi fără sfârşit.”
Supremă umilinţă. Mândrie îngenunchiată.
Poetul se desfată în psalmi. Îngenunchiază în versuri cutremurătoare. Se înalţă odată cu lumina ce izvorăşte din Cuvânt :
„Până toate dau floare a milei în inima Ta,
Dumnezeule sfinte,
până nu mai este nimic întru mine.”
Poetul caută calea şi crede în poezie. O ascultă pre ea ca pe-o rugăciune.
Şi nu este vorba de Psaltire. Nici măcar de PSALTIREA SFÂNTULUI EFREM SIRUL ! NU.
Nu, că n-ar exista, cumva, credinţă. Dimpotrivă. Şi este asemenea unei flăcări : arde printre rânduri, ca şi rugăciunea.
Însă, Nicolae Ionel este poet, chiar şi atunci când se roagă. Poet în toată puterea cuvântului.
„Nu mă lăsa să cad înspre gânduri, nu mă
lăsa să cad din venirea Ta, Doamne,
pentru ca sângele meu să curgă în inima Ta,
răsuflarea mea să fie mişcarea lăuntrului Tău.”
Poezia-i deschide gura, iar poetul se roagă : „Porunceşte şi voi din nou îndrăzni să Te chem, / strigă-Ţi porunca în strigătul meu. „
L-am auzit şi-am îngenunchiat.
.jpg)